Masacrul de la Odesa, 1941. Rolul maresalului Antonescu in uciderea a 25.000 de evrei

Circa 25.000 de persoane au fost ucise de Armata Romana in perioada 22 – 24 octombrie 1941, ca represalii pentru aruncarea in aer a comandamentului trupelor romane din Odesa. In explozie au murit 16 ofiteri – inclusiv un general – Ion Glogojanu, comandantul militar al orasului – 46 de soldati si subofiteri, patru ofiteri germani de marina si numerosi civili.

Context

Cucerirea Odessei a fost o operatiune mai grea decat s-a prognozat. Desi ordinul initial era ca orasul sa fie capturat “din mers”, trupele romane, slab echipate, cu mari lipsuri de armament si munitie, au avut nevoie de peste doua luni pentru a cuceri orasul. Pierderile au fost deosebit de grele: 92.545 de soldați (17.729 morți, 63.345 răniți și 11.471 dați dispăruți) fata de 41.268 de pierderi: 16.578 morți și dispăruți și 24.690 răniți, cat au raportat sovieticii.

In momentul in care trupele romane au intrat in oras, s-a dezlantuit teroarea. Soldatii romani au jefuit, ucis si violat:

„Teroarea a început încă din primele ore. În grup sau câte unul în parte ei dădeau buzna în apartamente sub motiv că erau în căutarea soldaţilor sovietici, a comuniştilor şi evreilor. Loviturile cu patul armelor şi bătaia sălbatică a tuturor, indiferent de vârstă şi sex, erau însoţite de ameninţări cu execuţia imediată. Tot ce vedeau ochii lor avizi era ticsit în graba mare în raniţele şi buzunarele lor.

La mare căutare erau ceasurile, brăţările, inelele, cerceii şi banii. Şi îndată, de parcă cineva îi fugărea din urmă, se năpusteau în apartamentele vecine, unde josniciile se repetau.

Strigătele lor exaltate de lăcomie şi de samavolnicie şi strigătele oamenilor înspăimântaţi de moarte,
care nu înţelegeau deloc limba română, umpleau toate casele, uliţele. Soldaţii îndrăciţi goneau după
femeile tinere şi le violau în grup, deseori sub ochii împietriţi de groază ai membrilor familiei”.
(Cf. Sergiu Nazaria, Holocaust: File din istorie: (pe teritoriul Moldovei şi în regiunile limitrofe ale
Ucrainei în anii ocupaţiei fasciste, 1941-1944), Chişinău, 2005, p. 158-159)

Explozia

Comandamentul militar al trupelor romane s-a instalat in fostul sediu al NKDV. Desi s-au primit rapoarte cum ca acesta fusese minat de sovietici, genistii care au controlat cladirea nu au gasit nimic. La ora 17.45, in ziua de 22 noiembrie, cladirea a sarit in aer.

În urma exploziei şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi un număr de 135 de militari români şi germani (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, şeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofiţerii germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor
Herwart Schmidt, căpitan Valter Kern. Link

Autoritatile militare romane hotarasc represalii. Conducatorul statului, maresalul Ion Antonescu e de acord cu decizia. Prin ordinul nr. 561 din 22 octombrie, seful cabinetului militar al maresalului ordona sa se ia masuri drastice de represalii.

Ca urmare, încă în cursul nopţii de 22/23 octombrie 1941, comandantul diviziei a 10-a infanterie, generalul Trestioreanu, a ordonat represalii „imediate între care intră suprimarea celor aproximativ 18.000 evrei din ghetouri şi în fiecare sector de regiment – suprimarea a cel puţin 100 de evrei prin spânzurătoare în pieţe”48. În urma acestui ordin, pe parcursul zilei de 23 octombrie au fost executaţi aproximativ 5000 de evrei prin împuşcare şi spânzurare, oraşul Odessa devenind, potrivit mărturiilor unor martori oculari, „oraşul spânzurătorilor” Link.

Masacrul

Maresalul Antonescu emite ordinul 562 in care cere executia a cate 200 de comunisti pentru fiecare ofiter roman sau german ucis in explozie iar pentru fiecare soldat, executia a cate 100 de comunisti. In plus, se vor lua ostatici toti comunistii din Odessa, si cate un membru din fiecare familie evreiasca, urmand ca in cazul unui nou atentat sa fie ucisi toti ostatecii.

„Pe strada Karl Marx, dinspre gară, din partea unde se afla cealaltă spânzurătoare, sub supravegherea soldaţilor români se mişca încet o coloană alcătuită din vreo 20-25 de oameni. Se vedea că-şi bătuseră joc de ei cu cruzime. Hainele le erau numai zdrenţe, unii erau desculţi sau numai în ciorapi rupţi, cu capetele descoperite. Feţele le erau pline de vânătăi şi sânge…

Lângă spânzurătoare condamnaţii şi călăii lor s-au oprit. Santinela şi escorta au început să discute între ei şi să fumeze. Apoi i-au spus ceva primului dintre condamnaţi. Acela s-a apropiat de spânzurătoare, a pus jos scaunul pe care-l dusese în mână, a urcat pe el, şi-a pus singur ştreangul la gât şi aştepta tăcut.

Românii i-au comandat ceva cu voce aspră următorului din lanţul de condamnaţi. Acela s-a apropiat
supus şi a împins scaunul cu piciorul. Nenorocitul a atârnat tot atât de tăcut. Românii, înţelegându-se
între ei, au aşteptat câteva minute şi i-au ordonat celui de-al doilea să facă acelaşi lucru. Şi acesta
detaşat, de parcă nu era vorba de viaţa lui, a băgat capul în ştreang. N-a spus nimic, n-a rugat nimic.

Sta şi aştepta. La ordin, al treilea l-a împins, iar peste câteva clipe şi acesta atârna nemişcat. Şi dintr-o
dată, unul dintre condamnaţi, conştientizându-şi brusc situaţia tragică, dintr-un instinct de conservare
a vieţii, a ieşit repede din rând şi a rupt-o la fugă. A reuşit doar să traverseze strada. L-au ajuns din
urmă gloanţele escortei. Nu s-a apropiat nimeni de el. A rămas să zacă într-o baltă de sânge…

În acea dimineaţă sângeroasă au fost executaţi, fără judecată şi fără anchetă, aproximativ 5.600 de oameni. Populaţia era paralizată, uluită. Au fost eliberaţi toţi criminalii care s-au aliat ocupanţilor. Aceştia
înţelegeau în mod individual «noua orânduială», care pentru ei însemna câştigarea libertăţii, răfuiala
cu duşmanii personali, reglări de conturi, violenţă”. [Cf. Sergiu Nazaria, Holocaust: File din istorie:
(pe teritoriul Moldovei şi în regiunile limitrofe ale Ucrainei în anii ocupaţiei fasciste, 1941-1944),
p. 161-162.]

Dupa uciderea a 5.000 de evrei, la 24 octombrie 1941, seful cabinetului militar al maresalului, a telegrafiat la Odessa:

„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.

2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.

3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.” Link

Rezultatul acestui ordin a fost un asasinat în masă ce a avut loc la 24 octombrie 1941. Aproximativ 22.000 de evrei (după alte surse numărul acestora s-a cifrat la 40.000 evrei52) au fost escortaţi de militari români aparţinând batalionului nr. 10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, conduşi de locotenentcolonelul
Nicolae Deleanu şi locotenent-colonelul de jandarmi Mihail Niculescu (poreclit „Coca-călăul”53) – care îndeplinea funcţia de pretor al oraşului – în apropierea Odessei, la Dalnic, unde evreii au fost înghesuiţi în 4 magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând cu excepţia
ultimei magazii care a fost minată şi aruncată în aer la aceaşi oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. link

„Au fost masaţi până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, puşcă, stropite cu benzină şi incendiate, cu excepţia ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul şi scenele înfiorătoare ce au avut loc depăşesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniţi şi
aprinşi de vii ieşeau prin acoperişul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniţi o scăpare.

De jur împrejur însă îi ţintea arma ostaşilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era aşa de puternică încât tulburase adânc pe toţi cei de faţă, soldaţi şi comandanţi.

Într-o stare sufletească în careraţiunea era gonită şi înăbuşită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era
firea fiecăruia. Astfel unii soldaţi trăgeau încruntaţi, calm, alţii se închinau şi trăgeau, iar arma le tremura în mână, alţii trăgeau aiurea, alţii chiar evitau să tragă.

[…] Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziţi de chinurile morţii, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împuşcaţi. Cei mai mulţi dintre ofiţerii ce erau la faţa locului erau impresionaţi la lacrimi de ceea ce erau nevoiţi să facă şi unii dintre ei abandonau poziţia, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alţi soldaţi fără misiune” [Jean Ancel (ed.), Documents concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, vol. VI, documentul nr. 26, p. 281-282.]

Pedeapsa

La procesul criminalilor de război de la Tribunalul Poporului din București (1946), unul dintre capetele de acuzare împotriva lui Ion Antonescu, Gheorghe Alexianu și Nicolae Macici a fost ordonarea represaliilor împotriva populației civile de la Odessa din toamna anului 1941. Pentru aceste crime au fost condamnați la pedeapsa cu moartea. Primii doi au fost executați prin împușcare la 1 iulie 1946 în închisoarea Jilava, iar lui Nicolae Macici regele Mihai I i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață. Link